25 dec. 2015

În noi se află Lumina Naturii, şi această Lumină este Dumnezeu!


Cel care nu știe nimic, nu poate să iubească nimic.
Cel care nu face nimic, nu poate să înțeleagă nimic.
Cel care nu înțelege nimic, nu este de luat în considerație.
Doar cel ce înțelege, vede și studiază.
Cunoștințele cele mai de preț sunt legate de dragostea față de om...
Cine crede că toate fructele maturează deodată ca și căpșunile,
Nu a înțeles nimic despre natura strugurilor!

22 dec. 2015

Cunoasterea se dobandeste in tacere

Sociologul Bruno Etienne (1937-2009) scria în volumul “La spiritualité maçonnique” : 
«Din clipa în care o confrerie se etalează în spaţiul public, ea pierde întreaga sa putere iniţiatică şi se depreciază la rangul de asociaţii repertoriate şi declarate de utilitate publică, ceea ce este foarte onorabil dar de un alt gen: autoritatea Francmasoneriei nu este de această natură… Autoritatea şi puterea reală a Francmasoneriei nu se pot fortifica decît în tăcere, poate chiar în tăcerea absolută, şi sub aparenţele non-acţiunii. Acţiunea se pregăteşte în calm şi cunoaşterea se dobîndeşte în tăcere şi retragere spirituală, departe de zgomotele lumii, în secretul Lojii şi lăsînd metalele la poarta Templului. Adevărata deviză a Francmasoneriei este Forţă, Înţelepciune, Frumuseţe şi, dacă ea este în serviciul Umanităţii, sloganul său ar trebui să fie cuvîntul lui Søren Kierkegaard şi forma lui Ibn’Arabi: “Forma servitorului este incognito”. Dacă francmasoneria se prezintă ca un Ordin Iniţiatic şi Tradiţional, deţinător al unei profunde Spiritualităţi, atunci este continuatoarea şi moştenitoarea Gnozei.»

18 dec. 2015

Timpul în dimensiunea divinului

De-a lungul evoluției limbii române, termenul cel mai vechi care se referă la ceea ce mintea nu poate defini sau cuprinde este cuvântul ”veșnic”. Este un cuvânt aproape sinonim cu eternitatea și infinitul, însă fiecare comportă dimensiuni și adâncuri care deși par a avea aceeași direcție, se risipesc uneori în tainice înțelesuri a căror delicatețe este greu de degustat.
Veșnicia, potrivit dicționarului român aflat în diferite etape ale evoluției limbii, se definește ca durată care nu are nici început, nici sfârșit, care nu se supune niciunei determinări temporale, fie ca o durată ce are un început, dar nu are sfârșit ori este un spațiu cu o existență ”veșnică”.
În literatura română sensul veșniciei este abordat metaforic și ca atare i se definesc fin stările ei de manifestare. Spre exemplu, Alexandru Vlahuță subliniază existența în eternitate ei: ”Nu de moarte mă cutremur, ci de veșnicia ei.”, iar Mihai Eminescu consideră că lipsa timpului este veșnicia: ”Timpul mort și-ntinde trupul și devine vecinicie.” Vasile Alecsandri, în schimb, consideră veșnicia un gol, o lipsă, deoarece: ”Vin’... Că de-acum pe vecinicie Ție sufletul îmi vând!”. Eminescu descoperă veșniciei și sensul de repetiție a plăcerii: ”În priviri citeam o vecinicie / De-ucigătoare visuri de plăcere.”
Un sinonim al veșnicului este eternul. Interpretările lexicale subliniază că eternitatea este o ”existență infinită în timp, constituind una dintre proprietățile de bază ale materiei”. Aici sunt reale două idei. Prima se referă la existența recunoscută datorită încadrării în timp, deci ca o sub-manifestare a infinitului, ca o parte din infinit și a doua idee este cea care face referire la materie ca fiind carnea, conținutul real, consitența din care este alcătuit infinitul. Ca atare, eternul se comportă infinit nu pentru că este veșnic, ci pentru că veșnicia este alcătuită din materia eternității. Este vorba de forma care definește partea și despre întregul care este alcătuit din părți. Este un vas în care lichidul se comportă ca întreg atâta timp cât se află în interiorul pereților săi. Odată spart vasul, lichidul se risipește și își pierde forma și, ca atare, conținutul și mesajul. În infinit eternul este infinit. Odată risipit infinitul, eternul rămâne numai o amintire a veșniciei și a formei dată de ideea de necuprins. Materia, deși eternă, își pierde esența și se pierde în anonimat îndată ce nu este definită de veșnicie. O clipă poate cuprinde în forma ei eternitatea, iar eternitatea poate defini clipa prin necuprinsul imensității ei. Este un joc naiv în care tot ceea ce este ascuns este cunoscut dinainte de a se fi ascuns și tot ceea ce nu este ascuns este cunoscut înainte de a se ascunde. Deși pare că materia trebuie să piară veșnic, ea este chemată să învie în eternitate. Iar dacă eternitatea este infinitul învierii, pieirea este infinitul materiei. Între aceste dimensiuni, ce par antagonice, rămâne un spațiu infinit de mic, neprecizat, un moment, o stare în care totul se află în perfect echilibru. Acolo se găsesc toate direcțiile din care a plecat infinitul și toate direcțiile în care revine și se definește eternitatea. Acolo este veșnicia. Între eternitate și infinit. Este o sorbire a gândului din ciutura proaspăt scoasă din fântâna fericirii! Este o adâncime de nedescris din licărirea stelei ce viază în ochiul anonim care îndrăznește să privească spre cerul infinit al cunoașterii.
În acest context spațiul și timpul devin dimensiuni obligatorii, deoarece infinitul cunoașterii are nevoie de axe sau direcții de-a lungul cărora să se raporteze pentru a se exprima. La fel cum înțelegem veșnicia ca dimensiune unică și proprie a eternității, tot astfel înțelegem infinitul ca expresie a spațiului și timpului. Cum veșnicia se redefinește și se explică prin eternitate, la fel și infinitul se definește și se explică prin timp și spațiu. Înțelegem așadar că veșnicia nu este esențial infinită, deoarece infinitul se raportează la timp și spațiu. De aceea, veșnicia este exprimată prin eternitate ca mod de relaționare cu rațiunea umană, deoarece eternitatea se comportă ca o stare a veșniciei de dincolo de spațiu și timp, dar care face trecerea, legătura, împreună-lucrarea veșniciei cu timpul și spațiul, cu infinitul. Eternitatea este o energie care leagă nevăzutul dat ca infinit de spațiul și timpul nesfârșit. Eternitatea este măsura veșniciei ce o putem defini ca fiind o mărime valabilă care poate exprima valori mai mari sau mai mici decât orice mărime dată, adică ceea ce este nesfârșit în spațiu sau nesfârșit în timp. Ea comportă obligatoriu cel puțin două direcții: cea spre infinitul mic sau spre minus și cea spre infinitul mare sau spre plus. Infinitul mic este mărimea variabilă a cărei valoare absolută poate deveni mai mică decât valoarea oricărei mărimi pozitive date, iar infinitul mare este mărime variabilă a cărei valoare absolută poate deveni mai mare decât valoarea oricărei mărimi pozitive date. Amândouă au ca trăsătură fundamentală lipsa marginilor și, ca atare, putem spune că ceea ce este nemărginit este incomprehensibil, adică extrem de mic și totodată extrem de mare.
Am analizat termenii de veșnicie, infinit și eternitate, deoarece în fiecare, în felul său, există un atribut al divinului.  Ori divinul cuprins în acești termeni ni se descoperă numai atât cât putem înțelege noi prin ideile care îi definesc. De aceea, timpul este interpretat ca o manifestare creată de divin pentru om în scopul relaționării creatului cu increatul, ceea ce este absurd. Este absurd deoarece nu putem spune că divinitate are nevoie de ceva intermediar pentru a face, pentru a acționa, pentru a împlini. În divin totul este instantaneu. Atunci când divinul voiește se și face. Voința este nu numai un act de intenție ci și unul de manifestare ubicuu. Odată voită manifestare este și desăvârșită. Dacă gândim o relaționare în interiorul divinului, atunci nu mai vorbim de divin, ci de o manifestare a sa. Divinul nu are nevoie de nimic, deoarece orice nevoie îl împuținează, îl limitează, îl definește, îl raportează, îl imaginează, îl fixează în propria imagine și, ca atare, îi anulează trăsătura sa fundamentală, divinitatea. 
De aceea, când afirmăm că acest fel de divin crează, de fapt imaginăm o lume pe care el nu a făcut-o niciodată. El nu cuvântă, fiindcă cuvântarea și cuvântul ar fi o împuținare a manifestării totale , o pierdere a veșniciei și o raportare la idea de materie. Cuvântul este cel prin care și din care se crează lumea, însă în sine el nu exprimă nimic concret, ci numai o înlănțuire de sunete a căror mesaj se materializează datorită puterii noastre de a ne comporta și supune principiilor cuvântului. Prin cuvânt comunicăm, explicăm, analizăm, descriem, gândim, dar niciodată nu am visat în cuvinte, nu am colorat în cuvinte și nici nu am înviat sau am murit în cuvinte. Cuvintele au umplut lumea de idei, dar nu cerul de stele. Cuvintele sunt asemenea corăbiilor sau sateliților spațiali: odată rostite își doresc să devină sau să descopere altceva. Își caută intrinsec calea precum pârâul de ploaie albia curgerii. Este precum dalta sculptorului care cizelează piatra pentru a-i da formă, cu toată că dalta nu are voință și imaginea finală a lucrării, fără ea sculptorul nu și ar putea transmite gândul și piatra ar rămâne brută, fără formă. Cu toate că în sculptură este vorba despre piatră ca materie preexistentă, dacă ar fi să vorbim despre materia preexistentă a cuvântului, atunci am putea spune că aceasta este veșnicia, iar sculptorul este divinul absolut. Cu toate acestea, consider că autorul, uneltele și opera sa nu sunt întocmai exemplul potrivit atunci când ne raportăm la divin. Divinul infestat de orice idee este sub divin. Divinul pentru a fi divin trebuie să fie totalmente integru, pur și perpetuu absolut în sine, fără nicio inter-relaționare sau raportare din orice dimensiune. Odată definit este mânjit și, ca atare impur, lipsit de absolut.
Pe de altă parte nu se poate afirma nici că divinul este ermetic și nu se manifestă – indiferent cum – după cum voiește, deoarece am fi impostori. El poate zidi din nimic totul, prin cuvânt, cu scopuri dincolo de explicațiile noastre și poate mai mult decât atât, oricând, oricum, oriunde, oricât, orice, oricare … manifestare dincolo de dimensiunile spațiale sau temporale trasate dincolo de ceea ce numim noi veșniciei, infinit sau etern.  
Ca atare, ne aflăm balansând între tot și tot sau nimic și nimic. Capacitatea de a accepta faptul că divinul este în orice și nu este în nimic este scopul ideii pe care încercăm să o demonstrăm. Nu există cunoaștere decât în necunoaștere și necunoaștere decât pentru cunoaștere. Spațiile temporale se definesc ca stări interioare ale rațiunii care caută să ocupe locul de deasupra materiei nesfârșite. Dansul gândurilor ce voiesc a exprima prin mișcările lor ritmul unei melodii universale pe care nimeni nu o ascultă încă pentru că nu are urechi să o audă, este un ritual binar ce pune dansatorul să meargă pe vârful celor mai înalte ideii întinse ca un fir între cele două prăpăstii: timpul și spațiul.
Timpul și spațiul au existat dinainte de a le împărți noi în unități lunare, solare, agrare sau astrale. Prin acțiunile noastre nu am făcut altceva decât să ni le împropriem. Păstorii și-au construit un calendar pastoral după care își desfășura activitățile specifice. Totodată și-au desenat și hărți geografice ca în peregrinările lor pastorale să știe mereu unde sunt cele mai bune recolte și la ce vreme și să se poată întoarce acasă oricât de departe i-ar fi dus drumul în căutarea pășunilor bogate. La fel au făcut și agricultorii și negustorii și marinarii, chiar și preoții care invocă divinul tot pentru prosperitatea neamului, administrației sau credinței lor. Principalul motor pentru care am împărțit timpului și am desenat spațiului, d.p.d.v. uman a fost și interesul pentru câștig, cât mai mult câștig. Nu este nimic relevant în relația dintre divin și creație în acest scop. De ce ar fi construit divinul o existență care prin timp să se deschidă absolutului său? Ori dorința nemăsurată de prosperitate a creației este, de fapt, o sete nestinsă pentru divinul ce îl poartă din creație în intimitatea ei existențială? Prosperitatea este, așadar, o stare divină pentru care trebuie să muncim necontenit.  Dar a ne îmbogăți în divinitate în acest trup, în această lume și în această viață mărginită este posibil numai atât cât îți oferă această creație, adică este imposibil să te desăvârșești asemenea divinului, fiind mărginit, constrâns și supus unor reguli temporale, spațiale și morale pe care nu tu ți le-ai ales, ci le-ai moștenit și ai fost educat astfel. Se pare că în esență existența este dezbinată de o prăpastie ce o împarte între ideea de divin și ideea de … altceva.
Divinul din noi rămâne o imagine inexprimabilă în cuvinte precum sunt visele, o culoare înțeleasă doar de jocul minții cu adâncurile eterului prin intermediul luminii din ochi sau un ritual în care viața este o jertfă  săvârșită pentru cei care vor veni. Uneori cred că nu eu trăiesc, ci că lumea întreagă trăiește în mine. Copiii mei, nepoții mei, nepoții nepoților mei ș.am.d. sunt toți sămânță din sămânța mea cum și eu sunt sămânță din altă sămânță. Rămâne numai să învățăm urmașii să plivească bine recolta și să semene numai sămânță de soi pentru ca vreun urmaș să poată găsi cândva, undeva puntea dintre divinul și absolutul ce se frământă atât de adânc în noi.

Bacchus din Teba

3 dec. 2015

SCURTĂ ISTORIE A ORIGINEI RITULUI SCOȚIAN ANTIC ȘI ACCEPTAT

Am decis să reiau cu acest prilej, o temă de interes pentru toți membrii jurisdicției noastre. Este vorba despre istoria Ritului Scoțian Antic și Acceptat. Nu de puține uneori m-am confruntat cu opinii personale ale unor frați care încă tânjesc după schimbări în modul de organizare sau de respectare a ritului. Este foarte adevărat că transformările societății noastre prezente la începutul secolului XXI poate că ar impune necesitatea schimbării unor idei. Dar orice deviere de la Convenția de la Lausanne din 1875, ne aruncă într-o zonă neutră unde nu vom mai putea respecta apartenența noastră la GLUDE sau AIME. Este evident că orice modificare a unui regulament sau constituție trebuie să țină seama în primul rând de cutume și abia în plan secundar de specificul fiecărui popor în parte. Este demn de semnalat că mișcări de o oarecare amploare pot schimba echilibrul stabilit prin tratatul AIME, dar regulamentul impus de RSAA nu lasă urme de îndoială. Mă gândesc în primul rând la faptul că un singur Suprem Consiliu poate fi recunoscut pe teritoriul unei țări. La 20 mai 1753 se constituie la Londra Marea Lojă a Masonilor liberi și acceptați după vechile instituții. De fapt , înființarea Marii Loji zise a Anticilor se face în trei etape. În 15 iulie 1751, circa o sută de masoni , de origine irlandeză în mod special, care se văzuseră refuzați la intrarea în lojile londoneze, se reunesc la Londra, în Soho și formează un mare comitet care regrupează cele șase loji pe care tocmai le creaseră. Se cunoaște  că abia în iunie 1752 apare mențiunea de Antici și Moderni fapt ce va duce la transformarea, în 1753, a Marelui Comitet în Mare Lojă. Anticii le reproșează membrilor primei Mari Loji, cea din 1717, că au denaturat tradiția, adică au făcut modificări în ritualuri și deci numai ei lucrează conform cu originalul Astfel, pentru a-i deprecia i-au numit Moderni chiar dacă erau în fapt mai recent înființați. Modificările esențiale la Constituțiile din 1723, cunoscute sub numele lui Anderson, în afara reintroducerii cuvântului „Landmark”(un fel de lege morală, principii fundamentale în 25 de puncte care trebuiesc păstrate) constau în: introducerea „Arcei Regale” dată în a doua parte a gradului de Maestru și oferită numai celor care au fost Venerabili Maeștrii ai unei loji (1764); oricine dorește să devină francmason trebuie să creadă în existența unei Divinități numită MAAU; trebuie să fi aderat la principiile unei credințe revelate lăsând la latitudinea fiecăruia dreptul de a-și alege forma sub care se manifestă; francmasonul recomandă și învață religia și moralitatea ca fiind esențiale pentru prosperitatea membrilor săi. Un ateu nu poate fi admis pentru că nu are nici  credință religioasă. Deasemenea, nu trebuie chestionați asupra credințelor particulare sau cultelor religioase. Contrar părerii împărtășite, Masoneria Anticilor este mai mult deistă decât cea a Modernilor.  Mai multe discuții între cele două grupări masonice rivale au avut loc între 1809 și 1813 înainte de a fi reunite la 27 decembrie 1813, în Marea Lojă a Unită a Angliei. Statutul său editat în 1815 diferă de cel al lui Anderson din 1723 marcat prin Tradiția în Meserie.  Anticii au impus credința în Dumnezeu, în timp ce Desaguliers și Anderson  au preconizat libertatea cultului pentru fiecare Mason. Un punct de reper important pentru istoria ritului îl constituie așa-zisele Mari Constituții de la Bordeaux. Ele au fost elaborate la 22septembrie 1762. După istorici, la momentul acesta erau două organizații importante în Franța, ce lucrau la gradele superioare celui de al treilea. Marea Lojă a Sfântului Ioan de la Ierusalim crează în Franța ateliere ce pot fi asimilate Gradelor de Perfecție, în 15 trepte, terminând cu cel al Rozei Cruci, având un Consiliu al Cavalerilor din Orient Suverani Prinți Masoni și o organizare capitulară, Consiliul Împăraților din Orient și Occident, despre care nu se mai vorbește nimic după 1782. Trebuie reținute două lucruri esențiale: Cei nouă comisari de la Bordeaux au elaborat textele fundamentale intitulate „Regulamente Generale în 26 de articole și Constituția Masoneriei Gradelor de perfecție în 7 clase și 25 de grade”. Aceste documente vor sta la baza viitorului Rit Scoțian Antic și Acceptat. Aceste 25 de grade ale Ritului de Perfecție vor fi încredințate cu o patentă de deputat Fratelui Etienne Morin, în august 1761 la plecarea spre Santo Domingo, pentru a iniția frații din Lumea Nouă. Un alt punct de reper în istoria francmasoneriei îl constituie Marile Constituții de la Berlin, semnate la 1 mai 1786 de Frederic al-II-lea, regele Prusiei, cu puțin înainte de moartea sa. Deși acest lucru nu este confirmat de nici o sursă, se cunoaște că acesta plasase Ordinul Masonic sub protecția sa și totodată asamblează și reunește într-un singur corp masonic toate riturile de regim scoțian intr-unul singur numit Ritul Scoțian Antic și Acceptat.În aceste texte găsim menționate pentru prima dată că: Orice Mason va parcurge succesiv fiecare grad al ritului până la ultimul, cel de al-33-lea,Mare Inspector General al ordinului care va supraveghea, conduce și guverna pe tiți ceilalți; Crearea unui singur Suprem Consiliu pentru fiecare mare națiune, regat sau imperiu din Europa, dar două pentru America septentrională... Aceste Mari Constituții și organizarea celui de al 33-lea grad au văzut lumina zilei sub influență franceză, în America. La 4 decembrie 1802, o dată cu semnarea circularei către toți francmasonii din cele două emisfere de către  Supremul Consiliu al Statelor Unite fondat la Charleston, se ia act de nașterea Ritului Scoțian Antic și Acceptat. Alexandre de Grasse – Tilly primește la 21 februarie 1802 titlul de Suveran Mare Comandor pe viață al Supremului Consiliu al Insulelor franceze din partea primului Suprem Consiliu creat la Charleston în anul 1801. El debarcă în Franța cu patenta ce îi conferă dreptul să constituie, să stabilească și să inspecteze toate lojile, consiliile și capitolele Ordinului Regal și Militar al anticei și modernei francmasonerii din cele două emisfere. La Paris, în 17 octombrie 1804 creează Supremul Consiliu pentru Franța cu numărul cerut de 9 membrii. El participă la constituirea Marii Loji Generale Scoțiene de RSAA, fiind numit reprezentantul Marelui Maestru ( Louis Bonaparte și apoi Kellermann). La 1 noiembrie 1804, Marea Lojă Generală Scoțiană anunță printr-o circulară adresată tuturor lojilor din Franța crearea acestui nou corp masonic. Acest lucru îngrijorează Marele Orient și pe Împărat care își dorea o masonerie unificată pentru a o controla mai bine. De altfel, după căderea imperiului, în Franța are loc o luptă continuă între Marele Orient și Supremul Consiliu. După anul 1848, masoneria preia deviza < Libertate, Egalitate, Fraternitate > , iar francmasonii din Marele Orient consideră că idealurile revoluției se pot regăsi în îndepărtarea obligativității formulei Marele Arhitect al Universului și în preluarea exprimării libertății de gândire. Conventul de la Lausanne, din 1875, pune capăt discuțiilor și proclamă prin persoana Marelui Comandor Adolphe Cremieux existența unui Principiu Creator sub numele de Marele Arhitect al Universului. Totodată se adoptă și textele Ritului Scoțian Antic și Acceptat (lucrul în 33 de grade), care vor rămâne până astăzi neschimbate. Țările anglo-saxone rup Acordul refuzând dispariția referinței la Dumnezeu.

Am zis!

Ruslan OPRESCU
Președinte AIME

17 nov. 2015

Din zorii altor vremuri...

După multe veacuri de războaie a căror cauză a fost femeia, trăim vremea mileniilor de războaie motivate de credință și, după ce vor trece alte multe vremuri, va veni timpul războaielor cauzate de alte și alte principii, însă mereu, oricât timp va mai trece, toate războaiele omului se vor justifica în numele păcii. De aceea, îmi amintesc vremea în care Împăratul Înțelepciune și-a schimbat chipul în nălucă și a început să bântuie mințile tuturor împăraților cu ideile sale. Îi spunea fiecăruia cât de înțelept poate deveni sau că Solomon, în toată strălucirea pe care a avut-o, va fi o umbră ștearsă a ceea ce ar putea el să ajungă dacă îi va urma sfaturile. Și da mai marilor lumii nopți nedormite, zile frământate și griji despre cum să conducă imperiile, cum să înțeleagă divinitatea, cum să stăpânească societatea, cum să biruie în războaie sau cum să construiască o lume perfectă. Astfel ajunse Împăratul Înțelepciune mai mare peste toți împărații. Toți îl lăudau și îi mulțumeau, îi ridicau statui și îi compuneau cântece de laudă, poeme de slavă, cărți în care îl studiau și îl explicau și construiau biblioteci unde îl cercetau pe toate părțile și temple în care i se închinau în toate felurile, iar Împăratul Înțelepciune, ca un văl își așternuse peste întreaga lume toga sa imperială ca o binecuvântată mângâiere și un infinit scut oferind cele mai înțelepte soluții în ața tuturor provocărilor din viața fiecărui om. Cu toate acestea, Universul fierbea ca un cazan de smoală. Lumina înțelepciunii primită în exces de mințile mai marilor lumii, nu făcea mai multă lumină, ci conflictul dintre gândurile tot mai înțelepte ale tot mai înțelepților, care păreau la început numai niște pisici arțăgoase, au devenit nu numai răgetele leilor turbați, ci bombe care au distrus întâi spiritual și apoi material aproape definitiv tot ceea ce se construise în numele Împăratului Înțelepciune. Și, deși acum toți locuiau pe sub pământ și între ruine, nu au renunțat la Împăratul Înțelepciune, ci dimpotrivă, îl căutau și mai abitir, dorind ca din ideile Lui să reaprindă lumina în care odată viețuise o lume plină până la refuz de înțelepciune. Pe semne că uitaseră că tocmai multa înțelepciune cu toate luminile ei colorate, îi adusese în starea profundului întuneric în care se târau. Împăratul Înțelepciune, acum devenise mai celebru ca niciodată. Stăpânea râvnit de inimile oamenilor și înrobind mințile lor peste un imperiu înnegrit, uitat și profund mistic. Înțelepciunea lui era iar o nălucă care bântuia prin mințile noilor împărații ai lumii și iar nu îi lăsa să doarmă noaptea sau să se liniștească ziua. Cu toga sa plumburie, veche și cârpită, sorbind din când în când dintr-un pocal de argint plin cu vin alb și sec, în fața unei ferestre de piatră deschisă spre un orizont fumuriu, cu ochii albi, aproape orb, părul în șuvițe lungi și subțiate de vreme, prea înalt ca să poată sta drept, slab și cu nas subțire, gura doar o linie care abia se deschidea, deoarece Împăratul Înțelepciune mănâncă foarte rar și puțin dintotdeauna, își scobea cu degetul arătător al mânii drepte în tâmplă de când se știa, ca un copil care se joacă cu un băț uscat într-o mică baltă nămoloasă, și privind la coroana sa masivă de argint din mâna stângă înnegrită de timpul interminabil care trecuse, încerca să înțeleagă de ce este atât de adorat, căutat și adulat, dacă din cauza Sa se ridică și cad imperii, se scriu și se ard cărți, se mută cursul și locul stelele pe cer și apele pe pământ și nimic, dar nimic din toate acestea, nu a rămas imuabil, așa cum ar trebui să fie și cum promite mereu El, Împăratul Înțelepciune. Cu toate acestea în lume, de când e lumea, bântuie cum suflă vântul, numai unde și când vrea el, Cavalerul Dreptate. Se spune că fusese cândva în slujba Împăratului Înțelepciune. Eu cred că încă e, deși acum părea liber fiindcă avea propria sa împărăție. Împărăția sa era un tărâm de vis în care puteai să faci orice, dar cel mai mult conta să duci lupte în numele dreptății, să lupți pentru dreptate, să cauți insistent și vajnic dreptatea pentru a o dărui celorlalți, celor care nu pot singuri să și-o facă, împartă sau procure. Ceea ce fac de obicei cavalerii. Purta la el Legea și Soarta. Legea era scutul său de diamant. Greu, strălucitor și impenetrabil, iar Soarta era sulița sa care nu își greșea niciodată ținta. Făcută din cea mai rezistentă fibră de lemn, îmbrăcată cu fire de aur și tot felul de pietre scumpe, dar mai ales ascuțită ca o limbă de viperă, sulița Cavalerului Dreptate părea în mintea și în inima tuturor un fulger din cer care lovește întotdeauna negreșit. Cavalerul Dreptate intra peste tot, oriunde era poftit sau nepoftit. El se lăsa lăudat și ridicat de glasurile și brațele mulțimilor ca o femei frumoasă de brațele amantului sau ca un vin bun de carafa paharnicului. Vrăjea pe toată lumea cu frumusețea sa sclipitoare, prezența de spirit, tăria de caracter, ideile glorioase și verva ori vivacitatea cu care și le prezenta și susține, lovind, bineînțeles precis, întotdeauna la sfârșit exact acolo unde voiau și așteptau cu toții. Pentru o așa paradă extraordinară, fie că vorbea mujicilor, țăranilor, călătorilor, precupeților, muncitorilor sau domnilor, preoților, administratorilor locali sau centrali, președinților sau societății civile plină de alese doamne și domnițe, îşi construia tacticos și meticulos ideea de dreptate care îl definea ontologic. Întâi sta lângă ușă departe de unde putea privi și analiza mulțimea căreia i se va adresa, apoi propunea subiecte comune și potrivite pentru acapararea și intrarea sa în atenția tuturor, după care cerea impetuos soluționarea unei dileme care tensiona, chipurile vizibil, adunarea și căreia nimeni nu avea curajul să o abordeze asemenea lui, adică direct și concis. Nu el va rezolva problema, căci a identificat pe cei care o aveau deja. Problema doar este pusă de El în numele lor și a dreptății pe care o reprezintă, a ideii de corectitudine, vigilență și reparare a unei stări care trebuie detensionată. Odată tulburat Universul, odată semănat vântul așteptăm furtuna care neîndoielnic va veni. Și pornind de la idei frumoase cu vorbe alese va fi cineva care supus presiunii unor întrebări sau a unor împrejurării va ceda și se va ivi discordia, neputința, orgoliile și amărăciunile, chiar regretele. Așadar, înțelegem că de cele mai multe ori, cei care caută dreptate ajung la nerecunoștință, lipsă de respect, remușcări, vină, reproșuri, întristare și multă singurătate. Cineva, mai târziu, în numele dreptății va căuta cauza întâmplărilor și tot pentru o anume dreptate va afla că deși există vinovați nimeni nu este de vină, deoarece drept este și că nimeni nu ar fi reacționat în nici-un fel dacă nu ar fi fost motivat pe drept să o facă. Cam greu de explicat și de înțeles, dar Cavalerul Dreptății va pleca întotdeauna cu meritele și nimeni nu îşi va mai aduce aminte de el sau de seara aceia, până la următorul eveniment, când va intra neinvitat să semene iar sămânța dreptății în inimile oamenilor de aici sau de oriunde altă parte. El, mai luminos ca soarele și mai impetuos ca cerul înstelat al nopții, mereu prezent ca o icoană pe altarul sfânt al rațiunii, cu fruntea acoperită de un coif doric și pieptul lat zăgăzuit în platoșă de oțel, privind peste lume de pe cel mai înalt vârf de munte ca un Zeus, se simte pretutindeni la fel de lăudat și de stimat în această lume, chiar dacă deși se împarte tuturor la nesfârșit nu rămâne al nimănui în fapt, niciodată. În urma lui lumea se schimbă radical. De multe ori binele pe care îl susține prin Lege și îl dăruie prin Soartă este o înlănțuire sau o condamnare, este o plată sau o palmă, dar dincolo de toate devine o permanentă rană adâncă, purulentă, gravă și nevindecabilă. De sub sprâncenele sale stufoase, ochii, ferestrele sufletului, ne descoperă că în inima Cavalerului Dreptății trăiesc bine ascunse violența, ura, tăcerea mocnită, gândurile negre, sfâșierile viscerale și viermii rațiunii bolnave care nu dorm niciodată. Sub masca sa strălucitoare se ascunde o persoană malefică. Cavalerul Dreptății este primul slujitor al războiului. Ca un fluture firav și plin de culori care plutește în joacă peste lanul plin de flori într-o poiană de munte printre razele călduțe ale soarelui de primăvară, astfel și Pacea își risipește aromele sale când trece peste lume. Plină de vise ca o copilă, dansează mereu împrăștiind din piruetele sale bucurie excesivă în jur. Vivacitatea și delicatețea ei te duc cu gândul la tinerețe și inocență, la naivitate și dorință, la eternitate și viață..., dar nu este așa. Pacea este bătrână, uitată și săracă. Este aproape o minciună. Abia dacă există, căci trăiește mai mult noaptea și atunci în vise și idealuri. Dacă o aflăm ziua este pentru că dăinuie ca o fărâmă de idee pentru atunci când se va sfârși războiul. Pacea este tăcerea războiului, adică îngroparea morților, tratarea răniților și reînarmarea societății. Pentru Pace s-au inventat tot felul de cuvinte care exprimă sentimente care nu au legătură cu ea, cum ar fi: dragoste, iertare, bogăție, frumusețe, egalitate sau desăvârșire. Adevărate sloganuri, fățărnicii în numele cărora și pentru care am inventat Pacea. Atunci când noaptea nu se mai sfârșește, când lumânările ard numai în temple, când stelele sunt din ce în ce mai departe, când principiile devin orgolii și când modelele nu mai au suficientă putere pentru a se impune și ajung terfelite de proprii urmași, când jignirea devine o armă împotriva fratelui iar rațiunea se scaldă fără limite în licori care tulbură realitatea, Pacea este asemenea cerșetorului biblic de la poarta bogatului, care trăia din resturile de la mesele îmbelșugate ale acestuia sau este o slugă asemenea câinelui care mănâncă din firimiturile ce cad de la masa stăpânului lui. Deși cred că toată viața am trăit în pace, niciodată nu am întâlnit-o cu adevărat. Cu mine mereu am fost într-un continuu război intim intelectual, spiritual și moral și simt că încă mai am mult de luptat, că pacea mea este departe. Cu lumea sunt de când mă știu în războiul cunoașterii, relaționării și aprofundării pentru a fi asimilat și a o asimila cu tot ce îmi poate ea dărui. Sunt cumva, în acest fel, un cuceritor luptând asiduu pentru a o stăpâni. Pacea, în acest dat existențial, este o utopie. Bătrână, o grămadă de haine vechi nespălate și rupte tremurând ca un pui de porumbel plecat prea devreme din cuib și fără a ști suficient să zboare, fără mâini, deoarece nimeni nu s-a plimbat alături de ea, lângă ea pentru a fi miluită o cutie veche de lemn legată de picior, asemenea cutiilor de pe la biserici în care se vindeau demult lumânări, fredonând o melodie a cărei linie nu mai sfâșie inima trecătorului și nu îl mai motivează să dăruie ceva, oricât de puțin, astfel este azi Pacea. Astfel închipuită, Pacea cerșind nu face altceva decât să fie de nerecunoscut, refuzată și uitată. Prin nepăsarea ei, deci a noastră, prin neimplicarea ei, adică a noastră, Pacea - mai bine zis Noi - susține acțiunile războiului dus prin metode desuete și perfide de Împăratul Înțelepciune, ajutat eficient de Cavalerul Dreptate. Timpul cu cele trei stări ale sale: trecut, prezent și viitor, în mitologia greacă era numit Cerber, un câine cu trei capete, și era pus să păzească intrarea în Infern ca cei care intră acolo să nu mai iese iar cei care vor de acolo să nu mai intre. Numai Hercule prin forță fizică și Orfeu prin forță spirituală au reușit să îi înșele vigilența. Azi, omenirea are un Cerber cu altfel de capete: Împăratul Înțelepciune, Cavalerul Dreptate și Gârbova Pace. Acest Cerber păzește Pământul de Lumină. Suflă rece pretutindeni să stingă focurile care transformă alchimic firea umană în fire divină și așează temeinic mantia grea a întunericului peste rațiunea divină a Lumii. Surprinși uneori din visul nostru de zorii tulburi ai acestor vremuri, ne întrebăm dacă mai merită să luptăm, dacă se cuvine în numele înțelepciunii să căutăm dreptatea pentru a oferi pace. Dacă înțelepciunea, dreptatea și pacea sunt dimensiunile în care vrem cu adevărat să trăim și să construim. Dacă odată ce am primit lumina suntem vrednici să o întreținem atâta timp cât credem că numai prin înțelepciune, cu dreptate și pentru pace arde ea. Dacă nu credem în lumina noastră și așteptăm mereu lumina altora, atunci însemnă fie că suntem orbi ca Înțelepciunea, fie suntem rătăciți și mândri ca Dreptatea, fie doar cerșetori și mulțumiți cu puțin precum Pacea. Este bine ca la fiecare început de drum să ne reamintim că Lumina nu este un foc de noapte iar noi niște fluturi care ne aruncăm în el ca spre lumina zilei și sfârșim arzându-ne aripile și pierzându-ne sufletele, ci să privim atent prin întunericul din jur ca atunci când persuasivul Împărat Înțelepciune va încerca să ne ademenească să nu uităm că nu suntem singurii care suntem ademeniți și să mergem să spunem, să discutăm, să dialogăm între noi; că atunci când Cavalerul Dreptății intră la masa noastră festivă, nu face altceva decât să aducă gâlceavă în numele lui și tristețe și reproșuri în inimile noastre, deci să căutăm ca Dreptatea să fie a tuturora nu numai a unora; iar când Săraca și Bătrâna Pace o vom afla lângă Poarta Templului să nu credem că suntem binecuvântați și că o putem cumpăra cu puține metale aruncate în cutia ei de lumânări, ci să o invităm alături de noi la masa noastră, cu bani mulți de e nevoie, deoarece alături de ea trebuie să construim cea de-a treia față a actualului Cerber, adică viitorul.

Am zis!

Bacchus din Teba

6 nov. 2015

Comunicat MLNAR

“Marea Lojă Naţională a României îşi exprimă compasiunea şi solidaritatea faţă de familiile celor marcaţi de tragedia care a avut loc la clubul “Colectiv” din Bucureşti, suferinţa lor ne afectează cu siguranţă pe toţi.
Astăzi, omenirea trebuie să facă faţă unei palete largi de provocări şi remarcăm cu bucurie că evoluţia progresistă din ultimii ani a dus la creşterea gradului de conştientizare a individului asupra necesităţii implicării directe în rezolvarea problemelor care privesc nemijlocit traiectoria vieţii sale. Francmasoneria în ansamblu este o frăţie a oamenilor liberi şi de bune moravuri, care trebuie să devină capabili a răspunde practic la multitudinea de probleme pe care le implică societatea actuală. Propunând întotdeauna dialogul şi toleranţa, milităm pentru respectarea drepturilor omului şi a libertăţii de gândire, împotrivindu-ne vehement ignoranţei, totalitarismului şi corupţiei.
De aceea, Marea Lojă Naţională a României apreciează rolul determinant al societăţii civile în apărarea şi susţinerea democraţiei autentice în ţară noastră, luptând pentru promovarea drepturilor cetăţeneşti şi a standardelor sociale. Construirea unei strategii ancorate în realitate, identificarea celor mai potrivite direcţii de acţiune reprezintă o provocare majoră pentru noua generaţie de tineri pregătiţi pentru schimbare şi trebuie să facă obiectul unui dialog şi consens al societăţii româneşti, în general.
Să nu uităm niciodată că adevarată forţă a unei naţiuni este dată de valorile, obiectivele şi aspiraţiile comune iar viitorul va fi cu siguranta al celor care vor avea curajul să îşi urmeze idealurile, să înveţe din propriile greşeli şi ale celorlalţi, să fie responsabili şi mereu deschişi a dobândi noi cunoştinţe.”

05 Nov 2015, Bucureşti


Marele Secretariat al Marii Loji Naţionale a României(MLNAR)

31 oct. 2015

GLORIFICAREA ŞI INVOCAREA MARELUI ARHITECT AL UNIVERSULUI

A lucra “Î.˙.G.˙.M.˙.A.˙.A.˙.U.˙.” înseamnă a recunoaşte de fapt existenţa unui Principiu Creator (“La început era Cuvântul...). Acceptarea existenţei unui Dumnezeu necesită în acelaşi timp existenţa unor legi care trebuie respectate, ceea ce face să ne confruntăm cu probleme de conştiinţa, presupunând o autocenzură a propriilor fapte (paradoxal poate, tocmai respectarea acestora conferă deplină libertate prin eliberarea din robia patimilor). Problema existenţei emerge, plecând de la conştientizarea neantului şi a morţii, a conştientizării acestei tensiuni între “a fi” şi “a deveni”, între eternitate şi timp. Pentru Om, “a exista” nu se reduce niciodată la simplul fapt de “a fi”. De altfel, existenţa este aici sinonimă cu o viaţă umană, deoarece contrar lucrurilor care doar “sunt”, Omul există, adică îşi conştientizează existenţa şi îşi pune problema sensului acesteia. Doar omul realizează că are conştiinţă şi căutarea sensului vieţii nu este doar o problemă a filosofiei, ci şi o necesitate elementară cotidiană. Astfel "a exista” şi “a fi” semnifică poate acelaşi lucru în aparenţă dar echivalenta este înşelătoare. A spune că un lucru “există” înseamnă a-l opune nefiinţei, dar a spune ce este înseamnă să-i defineşti esenţa. De exemplu, un triunghi desenat pe o tablă dispare când îl ştergi cu buretele, el nu mai există ca atare dar esenţă lui persistă. Esenţă, care constituie natură permanentă şi universală a unui lucru, pare că posedă o superioritate asupra existenţei. Ritul nostru se adresează acelora care cred că materia nu este singura realitate existentă. Întâietatea spiritului asupra materiei este afirmată în toate declaraţiile sale de principii şi contituie prima particularitate. Dacă omul a ajuns la nivelul său actual de dezvoltare, aceasta se datorează eforturilor pe care spiritul le-a făcut asupra materiei pentru a se putea manifesta. Glorificarea M.˙.A.˙.A.˙.U.˙. nu este o atitudine religioasă, implică o acţiune ca şi invocarea sa de altfel. În primul caz, este acţiunea care se face Întru Gloria Sa, adică pentru strălucirea Sa, nu pentru a noastră. În al doilea caz, pentru a reuşi în această acţiune este invocat, adică chemat ca susţinător, dar să nu uităm că invocarea presupune aducerea spiritului în tine însuţi. Prin particularităţile sale, R.˙.S.˙.A.˙.A.˙. oferă fiecărui om bun o cale realistă, deoarece este iniţiatică, pentru ca eforturile sale să contribuie la păstrarea supremaţiei ordinii asupra haosului, conform planului Marelui Arhitect. Dar fiecare trebuie însă să descopere şi mai ales să respecte legile universale ale filosofiei hermetice, străduindu-se să descifreze singur Planul, respectând armonia. Şi aceste legi fundamentale, ca şi înţelegerea Planului se descifrează în trecutul omului şi în ceea ce constituie Tradiţia, pe care am legat-o deja de Cuvânt; doar cunoaşterea planului poate da naştere unor perspective de speranţă pentru Umanitate.   Ideea de Dumnezeu este universală, dar concepţia proprie pe care şi-o face omul despre Divinitate este în raport cu propria sa dezvoltare personală. Din cele mai vechi timpuri, omul a încercat să-L definească, considerându-l comun tuturor muritorilor. Dacă ne raportăm la Cartea Legii Sacre (Geneza) conform căruia Dumnezeu l-a creat pe Om după chipul şi asemănarea Sa, am putea spune că şi Omul i-a servit bine lui Dumnezeu, creându-l după propria gândire şi ca o reflectare a personalităţii sale. Omul este creat ca o fiinţă care participă, predestinat, chiar în structura sa la iluminarea minţii. Chipul lui Dumnezeu face referire la partea imaterială din oameni, îl face pe om diferit şi îi permite să comunice cu Creatorul său. Mental omul a fost creat ca o fiinţă raţională, capabil să gândească şi să aleagă, moral omul a fost creat curat iar social, omul a fost creat pentru a fi în comuniune cu semenii săi.                                                 
La fel putem afirma că nu există atâţia “Dumnezei” câte fiinţe care gândesc există dar din această multitudine emerg două mari tendinţe care împart filosofii între cei care cred într-o finalitate a existenţei, existenţialiştii şi cei care susţin absurditatea lumii. Evoluţia lumii şi în special a speciilor vii poate, după Charles Darwin, să se rezume astfel: toate fiinţele vii şi noi de asemenea sunt rezultatul unei lungi serii de transformări care au condus la apariţia apoi la clasificarea speciilor prin filiaţie, plecând de la forme de viaţă elementare. Pierre Teilhard de Chardin rezumă această teorie prin drumul de la alfa la omega care descrie evoluţia bacteriei primordiale la omul cel mai evoluat. Omul reprezintă un palier al unei evoluţii care tinde spre perfecţiune şi Creatorul îi propune prin Plan (simbolizat aici prin planul Templului Universal) ca el să-şi aducă contribuţia personală, construind astfel împreună. La capătul opus acestui punct de vedere stau partizanii absurdităţii lumii, pentru care aceasta nu ar avea nici un sens. Ei opun o concepţie pesimistă a existenţei, pentru ei viaţa fiind absurdă deoarece nu ai alt motiv de “a fi” decât cel de a vrea să trăieşti orb şi fără scop. Omul este atunci un Sisif care-şi acceptă destinul tragic cu toată luciditatea.  A lucra Î.˙.G.˙.M.˙.A.˙.A.˙.U.˙. tine de aceste două moduri de a vedea lumea. A lucra Î.˙.G.˙.M.˙.A.˙.A.˙.U.˙. înseamnă a afla că există o ordine, că există un Plan după care se realizează acestă ordine în mod progresiv şi că există o finalitate. A lucra Î.˙.G.˙.M.˙.A.˙.A.˙.U.˙. înseamnă a înţelege această ordine, a desluşi Planul şi a pricepe finalitatea, incluzând aici propria viaţă dar păstrând libertatea de conştiinţă. Pentru un iniţiat este importantă posibilitatea alegerii, liberul arbitru care implică existenţa libertăţii, că stare de fapt. Francmasonul scoţian nu crede deci că absolut tot ceea ce se întâmplă în jur este inevitabil şi chiar dacă el consideră că totul se supune legilor universale simte că totuşi “jocurile” nu sunt făcute, că responsabilitatea sa este imensă. Dumnezeu le oferă oamenilor posibilitatea de a face alegeri care le afectează destinul. Noi nu doar că avem abilitatea de a alege, ci avem şi responsabilitatea de a alege în mod înţelept. Fără un ajutor permanent care să îl ghideze, fără o lege care să îl călăuzească şi fără o înţelepciune care să îl direcţioneze, ar fi o lume tristă pentru un muritor care încearcă să-şi menţină liberul arbitru în mijlocul acestui Univers despre care cunoaşte atât de puţin.

Am zis! 

Ashlar

Libertate, egalitate, fraternitate sunt principiile fundamentale care definesc Masoneria.
Pornind de la acest aspect, țin să atrag atenția acelor frați care consideră că nu se pot implica în lucrările lojei căreia îi aparțin fiindcă nu au și nu găsesc suficiente motive să o facă.
În acest sens doresc să evidențiez că pentru a te implica fie în lucrările lojei sau în oricare alte lucrări, ca mason NU trebuie să aștepți motivare din partea nimănui, ci să vii personal cu propuneri, cu proiecte, să te implicit, motivând frații să participe alături de tine în programele și inițiativele tale. Pentru aceasta trebuie să știi să îți prezinți și să ceri ceea ce dorești să împlinești. Acești pași nu trebuie executați începând de la vârf, de la administrație, ci discutând cu fiecare membru al lojei, începând și convingând pe cel mai mic și tot astfel până la cel mai mare și cuprinzând în final pe toți. Numai astfel vei reuși să realizezi un proiect personal alături și cu frații împreună și, de fapt, asta înseamnă lucrare masonică, deoarece din ideea și munca ta, prin ea și prin implicarea celorlalți îi luminezi și îi perfecționezi și pe ceilalți. Tocmai acesta este scopul Masoneriei.
Revenind la afirmația din începutul prezentei lucrării și analizând motivele pe care frații le invocă spre a-și susține implicarea sau neimplicarea lor, lipsa sau activitatea în cadrul lojei, am aflat diferite explicații legate de inactivitatea în care s-a ajuns.
Unii s-au justificat prin faptul că Loja își desfășoară lucrările într-o zi care nu se potrivește cu programul personal sau, pur și simplu, implicarea lor în activitatea Lojei ar fi total în dauna lor profesională cât și în dezavantajul fraților care nu îi înțeleg.
Alții și-au exprimat incapacitatea de a participa prin faptul că nu se regăsesc între frații Lojei, în diferite dimensiuni, cum ar fi, în special, cea intelectuală. Aceștia deplâng nivelul cultural și intelectual scăzut al fraților din Lojă și consideră astfel motivată lipsa și neimplicarea lor, uitând că datoria lor, a noastră a tuturora, este luminarea celor care încă nu văd lumina.
Mai sunt și cei care, fiecare după domeniul de activitate, consideră că sunt atât de reprezentativi pentru societate, încât lucrările Lojei căreia îi aparțin, sunt banale, iluzorii și deșarte, motiv pentru care consideră că timpul alocat întâlnirii cu frații din Loja lor, ar fi o mare pierdere spirituală și poate chiar materială.
Sunt, de asemenea, și frați care caută mereu motive pentru a-și justifica superioritatea față de Loja și frații care o constituie, numai pentru că se consideră pur și simplu astfel. Recunoaștem că realizările materiale, funcțiile sociale sau activitățile profesionale sunt aspecte reale care să îi motiveze a gândi astfel. Masoneria, însă, cere tuturor să renunțe la o astfel de gândire profană și să fie frate, egal cu săracul spiritual, cultural sau material, tocmai pentru ca prin coborârea sa să poată trage spre lumină, spre bogăție spirituală în perspectiva realizării egalitarismului intelectual dar și de șanse a fraților din Lojă.
De aceea revin și spun că în lojile masonice de la noi, întâlnim constant o gândire profană, deformată și practicată inconștient de către noi toți, fără a realiza cât de ne-masoni suntem în felul nostru de a gândi, de a trăi sau de a relaționa.
Iisus, unul dintre modele masonice propuse de gradul al doilea masonic, spune că prietenii sunt aceia care își pun sufletul unul pentru altul. Drept este că sufletul este o noțiune greu de definit, invizibilă și la care ființa umană se raportează pe toate planurile sale existențiale de-a lungul istoriei și, tocmai prin dimensiunile și planurile prin care se manifestă și se desfășoară,comportă valori și aprecieri indefinibile și, ca atare, inevaluabile comportând astfel în sine o valoare nedescriptibilă. De aceea este de apreciat sufletul ca și prietenul. El, prietenul ar trebui să fie cel care își sacrifică tot ce are mai de preț, adică sufletul, chiar și dacă nu înțelege ce sacrifică, pentru semenul său. Tocmai neînțelesul face ca sacrificiul să pară incomparabil și tainic totodată. Deci, ceea ce este absolut de valoare în cea ce facem pentru prietenul nostru este să renunțăm la absolut tot ceea ce nu cunoaștem și nu înțelegem pe deplin și nu la ceea ce ne face să fim, între prieteni și în lumea în care trăim, deosebiți, absoluți, superiori și unici. Singurătatea este o caracteristică ce izolează. Unicitatea este una care premiază, inteligența una care selectează și face posibilă deosebirea în comunitate, între prietenii, darși construirea și ridicarea statutului uman de la un nivel la altul. A trăi însemnă a fi deosebit și nu unic. În universalitate ne aflăm identitatea și nu în izolare.
Cele mai înalte vârfuri ale munților sunt singure, dar nu ar fi cele mai înalte dacă nu ar fi ceilalți munți, mai mici, mai mărunți cu vârfurile lor care tind, asemenea celor mai înalte, spre aceleași idealuri.
Acest text este un manifest pe care îl adresez tuturor fraților care simt că nu se regăsesc în lucrările Masoneriei, că nu se regăsesc în Lojile din care fac parte datorită fraților, că nu sunt acceptați potrivit funcțiilor sau veniturilor care le realizează în lumea profană, că nu sunt ascultați potrivit funcțiilor ce le-au dobândit în administrarea Ordinului, care nu sunt de acord niciodată cu nimic sau care sunt prea obedienți și au o atitudine potrivit ”timpurilor de tristă amintire”, precum și acelora care caută relații politice, susținere religioasă sau influență personală.
Nici unul dintre aceste aspecte nu ar trebui să se regăsească în activitățile masonice și în organizarea sau în lucrările ei.
Masoneria este o instituție simbolică care urmărește construirea spirituală a membrilor ei și implicarea în cele mai intime dimensiuni ale societății pe care le reprezintă pentru a o metamorfoza de-a lungul istoriei transformând-o dintr-o lume fără principii și moravuri, într-o lume dreaptă, corectă și sinceră în care idealurile de libertate, egalitate și fraternitate să străluceascăluminând cele mai adânci trăiri ale fiecărui cetățean care aparține acestei lumi. Deși pare prezentată astfel, nu se vrea un Rai biblic, ci o lume responsabilă de propriile sale acțiuni, o lume care respectă și se dăruiește semenului, o lume în care munca este o vie trăire personală, o lume în care fiecare își are locul potrivit și este mulțumit de misiunea pe care o are, fiind implicat total și răsplătit desăvârșit pentru că există atunci când trebuie întocmai cum trebuie în construcția M.˙.A.˙.A.˙.U.˙. .

Am zis!

F.˙. Mircea N.

25 oct. 2015

... et lux fit!

Sub semnul tolerantei si unitatii s-a desfasurat astazi la Bucuresti ceremonia de inchidere a Conventului anual 2015 al Marii Loji Nationale a Romaniei. Aceasta relativ “tanara” obedienta, care a ajuns la varsta maturitatii depline, a demonstrat inca o data ca, in numele Francmasoneriei care ne uneste, fratii romani isi pot “oficializa” relatia, existenta de altfel intr-un fel de conventie tacita, fara regularizari inventate de false titluri pe care unii si le abroga astazi, culmea, chiar IGMAAU. Au fost momente de mare bucurie  care practic au demonstrat ceea ce initiatii ar trebui demult sa o stie: ilegitimitatea s-a dovedit mai legitima decat orice “falsa stralucire”  a unui “charter batranicios” emanat de la cei care poate si-au propus ingradirea cautarii Adevarului si indoctrinarea celor a caror ignoranta tinde spre infinit. Alaturi de noi, s-au reunit intr-un cadru armonios reprezentanti ai Marilor Loji regulare din tara si din strainatate (unele nerecunoscute...), care au inteles intr-un final ca sunt mult mai multe lucruri care ne apropie decat cele care ne separa, Canalul Manecii disparand ca prin minune… Nu a fost o ceremonie “fastuoasa” si n-am fost deloc coplesiti de  “grandoarea” locatiei, insa cu totii am simtit ca energiile care s-au declansat au evocat spiritul Francmasoneriei Universale, ceea ce pana la urma cred ca este cel mai important, plecand in suflet cu satisfatia muncii implinite. “Amandoi suntem de-o mama, de-o faptură și de-o seama”... spunea poetul, cu totii avem aceeasi filiatie hiramica si trebuie sa  ramanem uniti pentru apararea Vaduvei lui, mama noastra. Asta chiar daca ne-am “deregularizat” vicios, imbratisandu-ne fratern si recunoscandu-ne ca frati ce suntem! In asteptarea anului de Adevarata Lumina 6017, sa ne reunim in Fraternitate spre binele nostru, al tuturor. Daca in sens biblic la inceput a fost Cuvantul, pentru noi, ceea ce conteaza acum sunt doar faptele.


Fratilor, am zis!

7 oct. 2015

Muncă de Sisif

Despre stele, ca și despre valurile mării, se va spune mereu că sunt infinite.
Imaginez această comparație, deoarece oglinzile nesfârșite de apă ale pământului ascund rădăcinile tuturor valurilor care au fost, sunt și vor fi, așa cum cerul ascunde în adâncul infinitului său toate lacrimile și sâmburii lor de lumină despre care noi credem că au fost, sunt și vor deveni propria lor ființă, astfel încât ochiul minții noastre să le perceapă nu ca manifestări existențiale, ci ca nașteri dureroase ale pântecului universal care din întuneric năzuiește spre lumină.
Este bine știut că cele mai strălucitoare lumini le găsești în cele mai dense adâncimi ale întunericului. Cu cât întunericul este mai profund, cu atât lumina este mai puternică, dar asta înseamnă că și cu cât întunericul este mai mult cu atât lumina este mai puțină. Deci nu intensitatea luminii dă valoarea sclipiri ei, ci puterea cu care arde și suprafața pe care o luminează. Cu cât intensitatea ei scade și universul ei se micșorează. Lumina este un factor crescător în raport cu lipsa intensității întunericului. Întunericul însă, acaparează spațiul raportându-se la factorul care îi dă ființă, adică la ceea ce se creează pentru a se interpune între sursa de lumină și ochiul care caută lumina, adică la creșterea factorului lumină. De aceea putem afirma că întunericul este primar, deoarece își are originea în creație, pe când lumina este secundară, deoarece se naște din lipsa întunericului, fiindcă întunericul este o umbră care se întinde în spatele unei existențe liniare ce ocupă un spațiu de-a lungul timpului.
Considerând, pe de altă parte, timpul o convenție a rațiunii, umbra nu mai comportă dimensiunea spațiului și, ca atare, întunericul nu mai este produsul lipsei luminii, ci numai o extensie a ei. Ca atare, întunericul nu este contrariul luminii, ci o manifestarea a acesteia. Este o extremă din evantaiul de nuanțe pe care ochiul minții îl interpretează prin ficțiune și pe care nu o poate defini decât ca extremă, ca pe un ”alfa” sau ”omega” al realității în culori.
Astfel, îi explicam unui prieten că, lumina există numai acolo unde, înaintea ei se aprind infinite alte lumini, scântei infinitezimale care produc scântei mai mari ce încarcă spațiul cu raze care se împrăștie explodând precum niște artificii, dar a căror lumină nu se pierde așa cum percepe ochiul omenesc, ci pleacă mai departe, împletindu-se cu alte raze de lumină și astfel alcătuiește un foc care arde din ce în ce mai intens, atât de intens încât ochiul și mintea umană nu îl mai poate percepe și care, prin propria sa mistuire, orbește și întunecă pe cei care îl privesc devenind depărtatul și profundul întuneric.
Este un foc bengalez a cărui frumusețe o descoperim în fiecare seară când privim cerul. Este ca atunci când privim în cenușa unui cuptor unde, când plimbi prin praful cenușii vătraiul, vezi sclipind scântei de o secundă care pier sau limbi de foc ridicându-se sporadic peste praful de lemn, ca apoi să dispară în neființă, și uimit te întrebi despre asemănarea care există între vatra cuptorului din pământ și cerul plin de stele și comete desfășurat deasupra ta noaptea.
Te simți asemenea prafului de stele a cărui rost este acelea de acoperi alte sclipiri de stele până dincolo de întunericul pe care îl poți închipui și chiar mai departe, până dincolo de propriul tău întuneric. În trăirile tale interioare volute infinite se desfășoară ridicând din adâncul propriei ființe universuri necunoscute ce tind spre alte adâncuri despre care nici nu știai că pot exista. Aici lumina este numai o intuiție. Despre raze și sclipiri se face numai o referire la ceea ce încă nu se poate defini. Lumina ca sâmbure a stelelor și ca reflecție a acelor corpuri ce o reflectă, prin alcătuirea și ființa lor, este numai un gând ce încă nu a fost gândit.
Coborând tot mai adânc sub straturile ce ascund tot mai mult scânteierile luminii, deși munca căutărilor este din ce în ce mai grea iar straturile de întuneric ce trebuie îndepărtate sunt tot mai groase și compacte, speranța de a descoperi prețioasele pietre ale luminii devin obsesive și apăsătoare.
Atunci, din smolitul adânc al întunericului, încep să explodeze razele luminii care, intense la începuturi, apar de-a lungul eonilor tot mai rar și, de aceea, ochii rațiunii cât și ai inimii devin din ce în ce mai puțin obișnuiți să vadă zorii luminii.
În această zi, universul revine la starea primordială și creează începând cu întunericul: ”Întâi a fost seară și apoi dimineață.” Starea dintâi a lumii devine întunericul existențial. În și din supa aceasta se va concretiza primul program de calculator. Proiectul divin este un joc binar interpretat infinit de întunericul primordial și lumina secundară. Caracterul dual al creației se definește prin raza de lumină care se naște din scânteia ce apare în momentul ciocnirii între două corpuri inexprimabil de dure datorită întunericului infinit din care sunt alcătuite. Imensitatea luminii care nu se mai oprește din manifestare se datorează contradicției care o alcătuiește în existența sa primordială.
Noaptea este cel mai bun sfetnic, spune un proverb românesc, însă lumina stelelor care o împodobesc este mărturia că noaptea este, de fapt, numai un câmp de întuneric peste care trece un semănător risipindu-și semințele de lumină. Vremea roadelor categoric nu va fi a lui, deoarece potrivit rânduielii vremurilor unii seamănă și alții treieră, iar ceea ce rămâne necules vor veni săracii timpului și vor aduna și, ceea ce tot nu va fi cules, nu se va risipi căci va fi mâncat de păsările cerului și de vietățile pământului.
Așa că sub cerul scânteietor al nopților și în căutarea luminii nimic nu se pierde. Toate sunt de folos și toate își au un rost.
Tot așa se va spune și despre cei care caută să fie și vor să facă lumină. Aceștia trebuie să știe că munca lor nu este de prisos, chiar dacă poate părea infinit repetată asemenea luminii stelelor nopții și revenirii valurilor mării.


F.˙. Mircea N.

4 sept. 2015

Dimensiuni masonice de sec. XVIII

Ca trăsătură fundamentală,masoneria poate fi numită instituție, numai dacă își recunoaște și îi sunt unanim recunoscute legitimitatea sa istorică, adică originile sale reale. Ne aflăm pe un teren mlăștinos și totodată primejdios, deoarece, până azi, măcar din punct de vedere cantitativ, căutările și afirmațiile istoricilor nu sunt clare nici în ceea ce privește metoda, nici strășnicia lucrărilor care voiesc a justifica verticalitatea și autenticitatea istorică a masoneriei. O instituție cum este masoneria, care face din transmitere o problemă centrală și una din condițiile esențiale ale legitimității sale, nu poate ocoli chestiunea originilor sale istorice. Este un domeniu delicat și în egală măsură disputat, până în prezent precumpănind, cel puțin cantitativ, tezele susținute de istorici care nu excelau nici în privința metodei, nici a rigorii. Tezele preluate necritic, perpetuarea unor afirmații greu de dovedit, citarea acelorași surse și citarea reciprocă între autori deficitari la capitolul discernământ au creat un halou de legendă în jurul masoneriei, mult mai ușor de acceptat de cei puțin deprinși cu exercițiul critic. Nu este un secret că legenda, mitul se răspândesc şi capătă „credibilitate” mai ușor decât cercetarea istorică făcută cu acribie, cu dorința de a îndepărta orice urmă care ar putea întreține confuzia și neclaritatea. Apropierea celebrării a trei veacuri de existență a masoneriei va stârni un nou val de lucrări, va redeschide mai vechile dispute și controverse în încercarea de a-i găsi urmele, rădăcinile într-un trecut cât mai îndepărtat şi cât mai greu de descifrat. Dacădespre începuturile masoneriei şi despre simbolismul şi dimensiunea sa inițiaticăs-a scris relativ mult, şi vorbim aici despre lucrări temeinice întemeiate pe adevărul istoric şi pe rigoarea cercetării simbolice dincolo de fantasme, s-a scris mai puţin despre fenomenele care au însoţit masoneria în primul său secol de existenţă, care a fost secolul Luminilor, Iluminismul fiind una din marile mişcări intelectuale europene.
„Ca mişcare, afirmă Dena Goodman, francmasoneria poate da loc la multe interpretări, dar este sigur că loja era instituţia de sociabilitate cea mai populară în Europa secolului al XVIII-lea. Istoricii au reconstituit progresul său din Anglia către Spania, Ţările de Jos, Belgia şi Franţa, apoi spre nord şi est prin oraşele italiene şi germane. Ea ajunge până la Praga, Varşovia şi Sankt-Petresburg în est; până în Danemarca şi Suedia în nord. Ea trece Atlanticul pentru a ajunge în coloniile engleze, franceze şi spaniole. Membrii săi proveneau în toate păturile vieţii urbane: artizani, nobili, oameni de litere, oameni ai legii, comercianţi şi alţi reprezentanţi ai elitei urbane ştiutoare de carte. Cei care aderau la o lojă,ca şi cei frecventau saloane şi cabinete de lectură, lăsau la intrare propriul statut social şi politic pentru a participa la o sociabilitate fondată pe un nou ansamblu de reguli şi raporturi calificate ca „democratice” de anumiţi istorici. În sânul lojii, fraţii învaţă să folosească un limbaj unde predominăconceptele de „lumină”, „dreptate”, „libertate”, „egalitate”, şi mai ales„fraternitate”; citatul este din articolul consacrat termenului „sociabilitate”,din lucrarea Lumea luminilor. Sociabilitatea secolului al XVIII-lea a cunoscut mai multe forme de manifestare, şi deşi nu aceasta este tema noastră, vom aminti câteva dintre ele pentru a avea percepţia asupra orizontului cultural, intelectual şi social în care s-a afirmat masoneria. Aminteam de sălile de lectură unde cititorii puteau să se înscrie pentru trei luni, pentru şase sau 12 luni; ele nu promovau direct un gen de interacţiune socială, dar îşi deschideau porţile către publicul larg, cultivat, înscriindu-se în sfera discursului comun al Luminilor. Tot atunci prinde conturşi se răspândește un ideal de urbanitate şi politeţe, un foarte popular periodic londonez, The Spectator, afirmând că dacă Socrate a coborât filosofia din cer pentru a locui printre oameni, editorii se vor ambiţiona să scoatăfilosofia din cabinete şi biblioteci, din şcoli şi colegii, pentru a o aduce în cluburi şi alte adunări informale. În secolul al XVIII-lea instituţiile de sociabilitate luminată proliferau în întreaga Europă şi în coloniile din Lumea Nouă. Scrierile filosofilor şi gânditorilor politici îndemnau la crearea unei Republici a Literelor cosmopolită, în sensul frumos al termenului; era epoca în care tineri, uneori de condiție modestă, dar fiind instruiți şi având energia pentru a depăşi formele tradiţionale ale gândirii şi sociabilității, înrădăcinate în familie, corporație, parohie, puteau crea locuri de întâlnire inspirate de valorile de reciprocitate şi de schimb, caracteristice Republicii luminate a Literelor, să difuzeze cunoştinţe, să facă din idealurile abstracte precum raţiunea, egalitatea şi autonomia, dificil de atins, idealuri concrete, într-un cuvânt să amelioreze societatea.
Printre noile forme de comportament social care deveneau parte integrantă a culturii luminate, masoneria era cea mai dificil de înţeles. Societăţi ritualizate ataşate ierarhiilor, lojile secolului al XVIII-lea evocau constant virtuţile şi meritele civice, egalitatea între oameni, necesitatea apropierii de filosofieşi de cultura Luminilor. Masoneria speculativă se naşte şi se răspândește în Europa în contextul a ceea ce Paul Hazard numea Criza conştiinţei europene care a marcat sfârșitul secolului al XVII-lea şi începutul celui de-al XVIII-lea. Miturile şi povestirile fundării sale pun accent pe redeschiderea şantierului, pe construcţia Templului lui Solomon, simbol al armoniei regăsite între oameni. Pierderea sensului, cuvântul pierdut, imposibilitatea de a comunica şi de a transmite cunoaşterea sunt câteva din ideile care animă noua instituție; o dovedesc legenda lui Hiram, căutările mitice, urmele Artei Regale. Când hybris-ul, prin care vechii greci înţelegeau lipsa de măsură, a precipitat căderea Templului, a separat muncitorii care nu mai puteau să comunice şi să se pună de acord, lucrătorii Artei Regale voiau săînalţe un nou Templu, unii vedeau un nou Babel, dar unul al concordiei, al armoniei, în care comunicarea între fraţi să fie restaurată printr-un „limbaj al semnelor”, semne şi atingeri care permit masonilor să se recunoască drept fraţi. În contextul începutului de secol XVIII, propunerea de a opta pentru cel mai mic denominator religios sau spiritual comun, Marele Arhitect al Universului, era de o nobilă modernitate; sigur el nu putea înşela vigilenţa cercurilor ecleziastice sau ale detractorilor masoneriei. Şi cele două bule papale de excomunicare mergeau în aceeaşi direcţie: nu era acceptată ideea că o adunare poate reuni oameni din diverse ţări, având convingeri religioase diferite. Referinţa la Marele Arhitect al Universului, sub auspiciile şi în gloria căruia lucrează masonii, este o formulă suplă care permite o gamă de interpretări, care se poate adecva tuturor confesiunilor, deşi mai toţi comentatorii afirmă că majoritatea masonilor identifică Marele Arhitect al Universului cu Dumnezeul creştinilor. Societatea europeană a primei jumătăţi a secolului al XVIII-lea avea anumite aşteptări, iar masoneria răspundea acestor aşteptări ale elitei europene şi făcea din Templu un laborator. Avântul gradelor masonice de esenţă creştină şi cavalerească va crea şi spaţiul unui dialog interconfesional. Cadrul propus în lojă este cel al evitării oricărei provocări, este cadrul uceniciei asupra diferenţelor şi respectării lor, fără a renunţa la propriile valori. Semnificative în acest sens sunt demersurile lui Joseph de Maistre, „un conte sub acacia”, cum îl numea savantul Gilbert Durand; Joseph de Maistre pleda pentru atenuarea sensibilităţilor şi pentru apropiere, la acea vreme principala dispută fiind între catolici şi protestanţi. Erau primii paşi care arătau cămasoneria era nu numai un laborator în care membrii se recunoşteau ca alter egoşi se percepeau ca fraţi, era şi un observator al mizelor secolului Luminilorşi al liniilor de forţă şi de fractură care îl traversau. Secolul Luminilor a fost caracterizat ca unul al dezvoltării fără precedent a culturii mobilităţii şi călătoriei, fie ea de agrement, de negoţ, călătorii diplomatice, căutarea urmelor arheologice, rătăcirea aventurierilor sau călătoria filosofică. În câmpul sociabilităţii loja masonică se afirmă ca o micro-societate unde pot fi experimentate noi raporturi sociale, noi moduri de organizare. Masoneria a fost poziţionată de cei dinafară în marginea spaţiului profan, poate şi pentru căera în opoziţie radicală cu acesta: ea opunea haosului profan ordinea spaţiului-timp fraternal, individualismului care fragilizează şi destramă îi opunea legătura socială de un nou tip. Trimisă în noaptea societăţilor secrete în vreme ce ea reunea fii luminii, tolerată mai curând decât recunoscută,masoneria a lucrat în tăcere afirmându-se ca o şcoală a virtuţilor. Într-un secol în care formele de sociabilitate caută să obţină o recunoaștere publică,Ordinul masonic revendica excelenţa socială şi morală, propunând o fraternitate universală într-un spaţiu cu geometrie şi geografie variabile. Arta Regalătrebuie să reunească fraţi, reprezentanţi demni ai diverselor pături sociale, dar prin aceasta nu s-a urmărit niciodată deschiderea prea largă a porţilor templului, în așa fel încât confreria să se bucure de respect. Sunt mărturii căîn primele decenii, în cazul în care membrii lojii considerau că dacă accesul unui profan, devenit de acum frate, nu a fost o alegere tocmai potrivită, acela nu ajungea maestru.
Într-un secol marcat de revoluţii sociale şi politice, de schimbări violente, s-a afirmat o nouă instituţie cu valenţe iniţiatice, care propunea un nou model de convivialitate, de sociabilitate, de comuniune, de toleranţă. Au apărut laboratoare în care comunitatea fraternă elabora ordinea pornind de la haos, concordia şi armonia raporturilor fraterne în opoziţie cu antagonismele care sfâșiau lumea profană.Părinţii fondatori ai masoneriei i-au căutat un trecut mitic, iar când nu l-au găsit l-au „inventat”, în sensul frumos al cuvântului; ne-au lăsat însă câteva mituri fondatoare, şi este suficient să amintim legenda lui Hiram, construcţiaşi reconstrucția Templului lui Solomon, care fac liantul universal al masoneriei create acum aproape 300 de ani. Ne-au lăsat, pentru a relua o frumoasăformulare aparținând celui amintit deja, Joseph de Maistre, „un paşaport pentru lumină” care să definească apartenenţa la Republica universală a francmasonilor. Dar tot ei ne-au dat şi înţelesul profund al masoneriei: un sistem particular de morală, învăluit de alegorie şi ilustrat de simboluri!
 
F.˙. Mircea N.

25 aug. 2015

Reuniunea Alliance Internaţionale Maçonnique Écossaise, Iasi 2015

Supremul Consiliu Român va organiza la Iaşi în perioada 28.09-03.10.2015 Reuniunea Pan-Europeană a Supremelor Consilii de Rit Scoţian Antic şi Acceptat, semnatare a «Cartei de la Napoli», tratatul fondator «Alliance Internaţionale Maçonnique Écossaise». Cu această ocazie solemnă, preşedenţia Confederaţiei va fi predată în mod oficial ţării noastre de către reprezentantul «Suprême Conseil de Belgique», Prea Puternicul şi Prea Ilustrul Frate JACQUES MATHIEU, 33° în prezenţa tuturor delegaţiilor străine ale puterilor regulare.
Pe parcursul lucrărilor, într-un cadru armonios şi fratern, se doreşte aprofundarea elementelor fundamentale ale Ritului prin cercetarea în comun a istoriei sale seculare, a organizării sau a practicilor rituale, militând permanent pentru întoarcerea la idealul unităţii de acţiune, în respectul suveranităţii şi independenţei fiecărei Jurisdicţii. Toate Supremele Consilii participante vor să-şi reitereze angajamentul faţă de valorile universale ale scoţianismului, cu intenţia declarată de a promova permanent dezvoltarea spirituală, stabilind astfel principiile şi criteriile de regularitate în practica Ritului, dincolo de diferenţele formale proprii.
Viitorul Preşedinte A.˙.I.˙.M.˙.E.˙., Prea Puternicul şi Prea Ilustrul Frate RUSLAN OPRESCU, 33° afirma de curând, referindu-se la această reuniune internaţională: “Pe lângă consolidarea şi dezvoltarea relaţiilor frăţesti dintre ţările noastre la nivel de Rit, ne dorim că acest eveniment să contribuie în mod real la promovarea unei imagini pozitive a României în întreaga lume. Considerăm că este o datorie de onoare pe care ne-o asumăm cu responsabilitate şi suntem hotărâţi să o împlinim! De aceea, nu puteam gasi loc mai nimerit decât batrânul, şi totusi mereu tânarul «Târg al Ieşilor», un oraş cu o bogată tradiţie şi cultură in peisajul masonic naţional.”

22 iun. 2015

Simbolurile, reprezentari ale ideilor morale

"Semiinitiaţii, recunoscând nerealitatea relativa a Universului, isi imagineaza ca pot sfida legile sale; sunt prosti nesocotiti si infumurati care se vor sfarima de stinci si pe care elementele ii vor distruge din pricina nebuniei lor. Adevaratul initiat, cunoscind natura universului, se serveste de lege contra legilor, a superiorului contra inferiorului si prin arta alchimiei el preface lucrurile fara valoare in lucruri pretioase. Astfel el invinge. Maestria nu se manifesta prin visuri anormale, viziuni şi idei fantastice, însă prin folosirea fortelor superioare contra fortelor inferioare, evitind suferintele planurilor inferioare, vibrind pe planurile superioare. Transmutatia nu este o negatie infumurata, este sabia Maestrului." Kybalion. Simbolul este o poartă către alte realităţi pentru care nu avem reprezentări fizice, este modul în care putem cunoaşte tot ceea ce nu putem vedea, este poarta de acces între vizibil şi invizibil, sau acel loc dintre lumi pe care-l contemplăm pentru a înţelege mai bine. A simboliza este, într-un fel şi la un anumit nivel, a trăi împreună.
Simbolurile se află în centrul atenţiei noastre, ele fiind chiar inima vieţii imaginative, deoarece ele dezvăluie secretele inconştientului, subconştientului şi supraconştientului punând în mişcare resorturile cele mai ascunse ale fiinţei noastre şi oferind noi perspective asupra necunoscutului şi infinitului.
Omul, în fiecare clipă a existenţei sale, prin felul său de a vorbi, de a se mişca sau de a visa se foloseşte fără ştirea sa de simboluri. Simbolurile conferă concreteţe dorinţelor, ele declanşând anumite acţiuni, modelând comportamentul, alcătuind sâmburele din care se va ivi o izbândă sau o înfrângere. Se poate afirma că simbolurile revelează voalând şi voalează revelând.
Simbolul nu este nici alegorie, nici un simplu semn, pentru C.G.Jung, ci o imagine capabilă să desemneze cât mai bine natura spiritului pe care doar în străfundurile tainice ale fiinţei noastre o putem închipui. C.G.Jung: „Simbolul nu restrânge, nu explică. Trimite doar dincolo, către un sens aflat încă dincolo, un sens insesizabil şi doar vag presimţit, pe care nici un cuvânt din limba vorbită nu-l poate exprima în mod satisfăcător.“ Valoarea simbolului este afirmată prin depăşirea a ceea ce este cunoscut pentru a merge către necunoscut, şi ceea ce este exprimat pentru a te îndrepta către inefabil.
Simbolul este considerat o categorie transcendentă, a supra-terestrului, a infinitului ce se revelează, a omului considerat în totalitatea sa, deoarece el vorbeşte nu numai inteligenţei, ci şi sufletului, fiind acel paralimbaj care vorbeşte dincolo de cuvinte. Simbolismul este o datăimediată a conştiinţei totale, afirmă Eliade, cu alte cuvinte a omului care se descoperă om, a omului care devine conştient de poziţia sa în univers; iar aceste descoperiri primordiale sunt strâns şi organic legate de drama sa personală, încât acelaşi simbolism determină nu numai activitatea subconştientului său, ci şi cea a vieții sale spirituale.
Atâta timp cât un simbol rămâne viu, el reprezintă cea mai bună expresie posibilă a unui anumit fapt. Simbolul este viu, trăieşte doar atât timp cât rămâne încărcat de semnificaţie. Când această semnificaţie nu se revelează, atunci simbolul moare; nu mai posedă decât o valoare istorică.
„Simbolul poate fi asemuit unui cristal ce restituie astfel lumina, în funcţie de faţeta care a primit-o. Se poate spune că simbolul este o fiinţă vie, o parcelă a fiinţei noastre în continuă mişcare şi transformare. Contemplându-l, luându-l drept subiect de meditaţie, contemplăm propria noastră traiectorie şi ne dăm seama spre ce se îndreaptă valul care ne va la cu el.“(R. De Becker)
Descifrarea simbolului ne conduce, către descifrarea tainelor Universului, deoarece simbolul anexează imaginii vizibile acea parte din invizibil, întrezărită doar ocult, mai precis simbolul este poarta tainică dintre vizibil şi invizibil, uşa prin care trecem din dimensiunea materială, terestră, în dimensiunea universală şi sacră.
Finalitatea simbolului poate fi considerată ca fiind cea care ne ajută la conştientizarea fiinţei umane în toate dimensiunile timpuluişi spaţiului, dar şi de proiecţie în lumea de dincolo, conducându-ne la o înţelegere superioară a universului şi a tainelor sale.
Pliniu, un înţelept al Greciei antice, a afirmat: „Vedem prin mijlocirea spiritului." „A descifra un mesaj inseamnă a percepe o formă simbolică."

Am zis!

F.˙. Mircea N.