25 dec. 2015

În noi se află Lumina Naturii, şi această Lumină este Dumnezeu!


Cel care nu știe nimic, nu poate să iubească nimic.
Cel care nu face nimic, nu poate să înțeleagă nimic.
Cel care nu înțelege nimic, nu este de luat în considerație.
Doar cel ce înțelege, vede și studiază.
Cunoștințele cele mai de preț sunt legate de dragostea față de om...
Cine crede că toate fructele maturează deodată ca și căpșunile,
Nu a înțeles nimic despre natura strugurilor!

22 dec. 2015

Cunoasterea se dobandeste in tacere

Sociologul Bruno Etienne (1937-2009) scria în volumul “La spiritualité maçonnique” : 
«Din clipa în care o confrerie se etalează în spaţiul public, ea pierde întreaga sa putere iniţiatică şi se depreciază la rangul de asociaţii repertoriate şi declarate de utilitate publică, ceea ce este foarte onorabil dar de un alt gen: autoritatea Francmasoneriei nu este de această natură… Autoritatea şi puterea reală a Francmasoneriei nu se pot fortifica decît în tăcere, poate chiar în tăcerea absolută, şi sub aparenţele non-acţiunii. Acţiunea se pregăteşte în calm şi cunoaşterea se dobîndeşte în tăcere şi retragere spirituală, departe de zgomotele lumii, în secretul Lojii şi lăsînd metalele la poarta Templului. Adevărata deviză a Francmasoneriei este Forţă, Înţelepciune, Frumuseţe şi, dacă ea este în serviciul Umanităţii, sloganul său ar trebui să fie cuvîntul lui Søren Kierkegaard şi forma lui Ibn’Arabi: “Forma servitorului este incognito”. Dacă francmasoneria se prezintă ca un Ordin Iniţiatic şi Tradiţional, deţinător al unei profunde Spiritualităţi, atunci este continuatoarea şi moştenitoarea Gnozei.»

18 dec. 2015

Timpul în dimensiunea divinului

De-a lungul evoluției limbii române, termenul cel mai vechi care se referă la ceea ce mintea nu poate defini sau cuprinde este cuvântul ”veșnic”. Este un cuvânt aproape sinonim cu eternitatea și infinitul, însă fiecare comportă dimensiuni și adâncuri care deși par a avea aceeași direcție, se risipesc uneori în tainice înțelesuri a căror delicatețe este greu de degustat.
Veșnicia, potrivit dicționarului român aflat în diferite etape ale evoluției limbii, se definește ca durată care nu are nici început, nici sfârșit, care nu se supune niciunei determinări temporale, fie ca o durată ce are un început, dar nu are sfârșit ori este un spațiu cu o existență ”veșnică”.
În literatura română sensul veșniciei este abordat metaforic și ca atare i se definesc fin stările ei de manifestare. Spre exemplu, Alexandru Vlahuță subliniază existența în eternitate ei: ”Nu de moarte mă cutremur, ci de veșnicia ei.”, iar Mihai Eminescu consideră că lipsa timpului este veșnicia: ”Timpul mort și-ntinde trupul și devine vecinicie.” Vasile Alecsandri, în schimb, consideră veșnicia un gol, o lipsă, deoarece: ”Vin’... Că de-acum pe vecinicie Ție sufletul îmi vând!”. Eminescu descoperă veșniciei și sensul de repetiție a plăcerii: ”În priviri citeam o vecinicie / De-ucigătoare visuri de plăcere.”
Un sinonim al veșnicului este eternul. Interpretările lexicale subliniază că eternitatea este o ”existență infinită în timp, constituind una dintre proprietățile de bază ale materiei”. Aici sunt reale două idei. Prima se referă la existența recunoscută datorită încadrării în timp, deci ca o sub-manifestare a infinitului, ca o parte din infinit și a doua idee este cea care face referire la materie ca fiind carnea, conținutul real, consitența din care este alcătuit infinitul. Ca atare, eternul se comportă infinit nu pentru că este veșnic, ci pentru că veșnicia este alcătuită din materia eternității. Este vorba de forma care definește partea și despre întregul care este alcătuit din părți. Este un vas în care lichidul se comportă ca întreg atâta timp cât se află în interiorul pereților săi. Odată spart vasul, lichidul se risipește și își pierde forma și, ca atare, conținutul și mesajul. În infinit eternul este infinit. Odată risipit infinitul, eternul rămâne numai o amintire a veșniciei și a formei dată de ideea de necuprins. Materia, deși eternă, își pierde esența și se pierde în anonimat îndată ce nu este definită de veșnicie. O clipă poate cuprinde în forma ei eternitatea, iar eternitatea poate defini clipa prin necuprinsul imensității ei. Este un joc naiv în care tot ceea ce este ascuns este cunoscut dinainte de a se fi ascuns și tot ceea ce nu este ascuns este cunoscut înainte de a se ascunde. Deși pare că materia trebuie să piară veșnic, ea este chemată să învie în eternitate. Iar dacă eternitatea este infinitul învierii, pieirea este infinitul materiei. Între aceste dimensiuni, ce par antagonice, rămâne un spațiu infinit de mic, neprecizat, un moment, o stare în care totul se află în perfect echilibru. Acolo se găsesc toate direcțiile din care a plecat infinitul și toate direcțiile în care revine și se definește eternitatea. Acolo este veșnicia. Între eternitate și infinit. Este o sorbire a gândului din ciutura proaspăt scoasă din fântâna fericirii! Este o adâncime de nedescris din licărirea stelei ce viază în ochiul anonim care îndrăznește să privească spre cerul infinit al cunoașterii.
În acest context spațiul și timpul devin dimensiuni obligatorii, deoarece infinitul cunoașterii are nevoie de axe sau direcții de-a lungul cărora să se raporteze pentru a se exprima. La fel cum înțelegem veșnicia ca dimensiune unică și proprie a eternității, tot astfel înțelegem infinitul ca expresie a spațiului și timpului. Cum veșnicia se redefinește și se explică prin eternitate, la fel și infinitul se definește și se explică prin timp și spațiu. Înțelegem așadar că veșnicia nu este esențial infinită, deoarece infinitul se raportează la timp și spațiu. De aceea, veșnicia este exprimată prin eternitate ca mod de relaționare cu rațiunea umană, deoarece eternitatea se comportă ca o stare a veșniciei de dincolo de spațiu și timp, dar care face trecerea, legătura, împreună-lucrarea veșniciei cu timpul și spațiul, cu infinitul. Eternitatea este o energie care leagă nevăzutul dat ca infinit de spațiul și timpul nesfârșit. Eternitatea este măsura veșniciei ce o putem defini ca fiind o mărime valabilă care poate exprima valori mai mari sau mai mici decât orice mărime dată, adică ceea ce este nesfârșit în spațiu sau nesfârșit în timp. Ea comportă obligatoriu cel puțin două direcții: cea spre infinitul mic sau spre minus și cea spre infinitul mare sau spre plus. Infinitul mic este mărimea variabilă a cărei valoare absolută poate deveni mai mică decât valoarea oricărei mărimi pozitive date, iar infinitul mare este mărime variabilă a cărei valoare absolută poate deveni mai mare decât valoarea oricărei mărimi pozitive date. Amândouă au ca trăsătură fundamentală lipsa marginilor și, ca atare, putem spune că ceea ce este nemărginit este incomprehensibil, adică extrem de mic și totodată extrem de mare.
Am analizat termenii de veșnicie, infinit și eternitate, deoarece în fiecare, în felul său, există un atribut al divinului.  Ori divinul cuprins în acești termeni ni se descoperă numai atât cât putem înțelege noi prin ideile care îi definesc. De aceea, timpul este interpretat ca o manifestare creată de divin pentru om în scopul relaționării creatului cu increatul, ceea ce este absurd. Este absurd deoarece nu putem spune că divinitate are nevoie de ceva intermediar pentru a face, pentru a acționa, pentru a împlini. În divin totul este instantaneu. Atunci când divinul voiește se și face. Voința este nu numai un act de intenție ci și unul de manifestare ubicuu. Odată voită manifestare este și desăvârșită. Dacă gândim o relaționare în interiorul divinului, atunci nu mai vorbim de divin, ci de o manifestare a sa. Divinul nu are nevoie de nimic, deoarece orice nevoie îl împuținează, îl limitează, îl definește, îl raportează, îl imaginează, îl fixează în propria imagine și, ca atare, îi anulează trăsătura sa fundamentală, divinitatea. 
De aceea, când afirmăm că acest fel de divin crează, de fapt imaginăm o lume pe care el nu a făcut-o niciodată. El nu cuvântă, fiindcă cuvântarea și cuvântul ar fi o împuținare a manifestării totale , o pierdere a veșniciei și o raportare la idea de materie. Cuvântul este cel prin care și din care se crează lumea, însă în sine el nu exprimă nimic concret, ci numai o înlănțuire de sunete a căror mesaj se materializează datorită puterii noastre de a ne comporta și supune principiilor cuvântului. Prin cuvânt comunicăm, explicăm, analizăm, descriem, gândim, dar niciodată nu am visat în cuvinte, nu am colorat în cuvinte și nici nu am înviat sau am murit în cuvinte. Cuvintele au umplut lumea de idei, dar nu cerul de stele. Cuvintele sunt asemenea corăbiilor sau sateliților spațiali: odată rostite își doresc să devină sau să descopere altceva. Își caută intrinsec calea precum pârâul de ploaie albia curgerii. Este precum dalta sculptorului care cizelează piatra pentru a-i da formă, cu toată că dalta nu are voință și imaginea finală a lucrării, fără ea sculptorul nu și ar putea transmite gândul și piatra ar rămâne brută, fără formă. Cu toate că în sculptură este vorba despre piatră ca materie preexistentă, dacă ar fi să vorbim despre materia preexistentă a cuvântului, atunci am putea spune că aceasta este veșnicia, iar sculptorul este divinul absolut. Cu toate acestea, consider că autorul, uneltele și opera sa nu sunt întocmai exemplul potrivit atunci când ne raportăm la divin. Divinul infestat de orice idee este sub divin. Divinul pentru a fi divin trebuie să fie totalmente integru, pur și perpetuu absolut în sine, fără nicio inter-relaționare sau raportare din orice dimensiune. Odată definit este mânjit și, ca atare impur, lipsit de absolut.
Pe de altă parte nu se poate afirma nici că divinul este ermetic și nu se manifestă – indiferent cum – după cum voiește, deoarece am fi impostori. El poate zidi din nimic totul, prin cuvânt, cu scopuri dincolo de explicațiile noastre și poate mai mult decât atât, oricând, oricum, oriunde, oricât, orice, oricare … manifestare dincolo de dimensiunile spațiale sau temporale trasate dincolo de ceea ce numim noi veșniciei, infinit sau etern.  
Ca atare, ne aflăm balansând între tot și tot sau nimic și nimic. Capacitatea de a accepta faptul că divinul este în orice și nu este în nimic este scopul ideii pe care încercăm să o demonstrăm. Nu există cunoaștere decât în necunoaștere și necunoaștere decât pentru cunoaștere. Spațiile temporale se definesc ca stări interioare ale rațiunii care caută să ocupe locul de deasupra materiei nesfârșite. Dansul gândurilor ce voiesc a exprima prin mișcările lor ritmul unei melodii universale pe care nimeni nu o ascultă încă pentru că nu are urechi să o audă, este un ritual binar ce pune dansatorul să meargă pe vârful celor mai înalte ideii întinse ca un fir între cele două prăpăstii: timpul și spațiul.
Timpul și spațiul au existat dinainte de a le împărți noi în unități lunare, solare, agrare sau astrale. Prin acțiunile noastre nu am făcut altceva decât să ni le împropriem. Păstorii și-au construit un calendar pastoral după care își desfășura activitățile specifice. Totodată și-au desenat și hărți geografice ca în peregrinările lor pastorale să știe mereu unde sunt cele mai bune recolte și la ce vreme și să se poată întoarce acasă oricât de departe i-ar fi dus drumul în căutarea pășunilor bogate. La fel au făcut și agricultorii și negustorii și marinarii, chiar și preoții care invocă divinul tot pentru prosperitatea neamului, administrației sau credinței lor. Principalul motor pentru care am împărțit timpului și am desenat spațiului, d.p.d.v. uman a fost și interesul pentru câștig, cât mai mult câștig. Nu este nimic relevant în relația dintre divin și creație în acest scop. De ce ar fi construit divinul o existență care prin timp să se deschidă absolutului său? Ori dorința nemăsurată de prosperitate a creației este, de fapt, o sete nestinsă pentru divinul ce îl poartă din creație în intimitatea ei existențială? Prosperitatea este, așadar, o stare divină pentru care trebuie să muncim necontenit.  Dar a ne îmbogăți în divinitate în acest trup, în această lume și în această viață mărginită este posibil numai atât cât îți oferă această creație, adică este imposibil să te desăvârșești asemenea divinului, fiind mărginit, constrâns și supus unor reguli temporale, spațiale și morale pe care nu tu ți le-ai ales, ci le-ai moștenit și ai fost educat astfel. Se pare că în esență existența este dezbinată de o prăpastie ce o împarte între ideea de divin și ideea de … altceva.
Divinul din noi rămâne o imagine inexprimabilă în cuvinte precum sunt visele, o culoare înțeleasă doar de jocul minții cu adâncurile eterului prin intermediul luminii din ochi sau un ritual în care viața este o jertfă  săvârșită pentru cei care vor veni. Uneori cred că nu eu trăiesc, ci că lumea întreagă trăiește în mine. Copiii mei, nepoții mei, nepoții nepoților mei ș.am.d. sunt toți sămânță din sămânța mea cum și eu sunt sămânță din altă sămânță. Rămâne numai să învățăm urmașii să plivească bine recolta și să semene numai sămânță de soi pentru ca vreun urmaș să poată găsi cândva, undeva puntea dintre divinul și absolutul ce se frământă atât de adânc în noi.

Bacchus din Teba

3 dec. 2015

SCURTĂ ISTORIE A ORIGINEI RITULUI SCOȚIAN ANTIC ȘI ACCEPTAT

Am decis să reiau cu acest prilej, o temă de interes pentru toți membrii jurisdicției noastre. Este vorba despre istoria Ritului Scoțian Antic și Acceptat. Nu de puține uneori m-am confruntat cu opinii personale ale unor frați care încă tânjesc după schimbări în modul de organizare sau de respectare a ritului. Este foarte adevărat că transformările societății noastre prezente la începutul secolului XXI poate că ar impune necesitatea schimbării unor idei. Dar orice deviere de la Convenția de la Lausanne din 1875, ne aruncă într-o zonă neutră unde nu vom mai putea respecta apartenența noastră la GLUDE sau AIME. Este evident că orice modificare a unui regulament sau constituție trebuie să țină seama în primul rând de cutume și abia în plan secundar de specificul fiecărui popor în parte. Este demn de semnalat că mișcări de o oarecare amploare pot schimba echilibrul stabilit prin tratatul AIME, dar regulamentul impus de RSAA nu lasă urme de îndoială. Mă gândesc în primul rând la faptul că un singur Suprem Consiliu poate fi recunoscut pe teritoriul unei țări. La 20 mai 1753 se constituie la Londra Marea Lojă a Masonilor liberi și acceptați după vechile instituții. De fapt , înființarea Marii Loji zise a Anticilor se face în trei etape. În 15 iulie 1751, circa o sută de masoni , de origine irlandeză în mod special, care se văzuseră refuzați la intrarea în lojile londoneze, se reunesc la Londra, în Soho și formează un mare comitet care regrupează cele șase loji pe care tocmai le creaseră. Se cunoaște  că abia în iunie 1752 apare mențiunea de Antici și Moderni fapt ce va duce la transformarea, în 1753, a Marelui Comitet în Mare Lojă. Anticii le reproșează membrilor primei Mari Loji, cea din 1717, că au denaturat tradiția, adică au făcut modificări în ritualuri și deci numai ei lucrează conform cu originalul Astfel, pentru a-i deprecia i-au numit Moderni chiar dacă erau în fapt mai recent înființați. Modificările esențiale la Constituțiile din 1723, cunoscute sub numele lui Anderson, în afara reintroducerii cuvântului „Landmark”(un fel de lege morală, principii fundamentale în 25 de puncte care trebuiesc păstrate) constau în: introducerea „Arcei Regale” dată în a doua parte a gradului de Maestru și oferită numai celor care au fost Venerabili Maeștrii ai unei loji (1764); oricine dorește să devină francmason trebuie să creadă în existența unei Divinități numită MAAU; trebuie să fi aderat la principiile unei credințe revelate lăsând la latitudinea fiecăruia dreptul de a-și alege forma sub care se manifestă; francmasonul recomandă și învață religia și moralitatea ca fiind esențiale pentru prosperitatea membrilor săi. Un ateu nu poate fi admis pentru că nu are nici  credință religioasă. Deasemenea, nu trebuie chestionați asupra credințelor particulare sau cultelor religioase. Contrar părerii împărtășite, Masoneria Anticilor este mai mult deistă decât cea a Modernilor.  Mai multe discuții între cele două grupări masonice rivale au avut loc între 1809 și 1813 înainte de a fi reunite la 27 decembrie 1813, în Marea Lojă a Unită a Angliei. Statutul său editat în 1815 diferă de cel al lui Anderson din 1723 marcat prin Tradiția în Meserie.  Anticii au impus credința în Dumnezeu, în timp ce Desaguliers și Anderson  au preconizat libertatea cultului pentru fiecare Mason. Un punct de reper important pentru istoria ritului îl constituie așa-zisele Mari Constituții de la Bordeaux. Ele au fost elaborate la 22septembrie 1762. După istorici, la momentul acesta erau două organizații importante în Franța, ce lucrau la gradele superioare celui de al treilea. Marea Lojă a Sfântului Ioan de la Ierusalim crează în Franța ateliere ce pot fi asimilate Gradelor de Perfecție, în 15 trepte, terminând cu cel al Rozei Cruci, având un Consiliu al Cavalerilor din Orient Suverani Prinți Masoni și o organizare capitulară, Consiliul Împăraților din Orient și Occident, despre care nu se mai vorbește nimic după 1782. Trebuie reținute două lucruri esențiale: Cei nouă comisari de la Bordeaux au elaborat textele fundamentale intitulate „Regulamente Generale în 26 de articole și Constituția Masoneriei Gradelor de perfecție în 7 clase și 25 de grade”. Aceste documente vor sta la baza viitorului Rit Scoțian Antic și Acceptat. Aceste 25 de grade ale Ritului de Perfecție vor fi încredințate cu o patentă de deputat Fratelui Etienne Morin, în august 1761 la plecarea spre Santo Domingo, pentru a iniția frații din Lumea Nouă. Un alt punct de reper în istoria francmasoneriei îl constituie Marile Constituții de la Berlin, semnate la 1 mai 1786 de Frederic al-II-lea, regele Prusiei, cu puțin înainte de moartea sa. Deși acest lucru nu este confirmat de nici o sursă, se cunoaște că acesta plasase Ordinul Masonic sub protecția sa și totodată asamblează și reunește într-un singur corp masonic toate riturile de regim scoțian intr-unul singur numit Ritul Scoțian Antic și Acceptat.În aceste texte găsim menționate pentru prima dată că: Orice Mason va parcurge succesiv fiecare grad al ritului până la ultimul, cel de al-33-lea,Mare Inspector General al ordinului care va supraveghea, conduce și guverna pe tiți ceilalți; Crearea unui singur Suprem Consiliu pentru fiecare mare națiune, regat sau imperiu din Europa, dar două pentru America septentrională... Aceste Mari Constituții și organizarea celui de al 33-lea grad au văzut lumina zilei sub influență franceză, în America. La 4 decembrie 1802, o dată cu semnarea circularei către toți francmasonii din cele două emisfere de către  Supremul Consiliu al Statelor Unite fondat la Charleston, se ia act de nașterea Ritului Scoțian Antic și Acceptat. Alexandre de Grasse – Tilly primește la 21 februarie 1802 titlul de Suveran Mare Comandor pe viață al Supremului Consiliu al Insulelor franceze din partea primului Suprem Consiliu creat la Charleston în anul 1801. El debarcă în Franța cu patenta ce îi conferă dreptul să constituie, să stabilească și să inspecteze toate lojile, consiliile și capitolele Ordinului Regal și Militar al anticei și modernei francmasonerii din cele două emisfere. La Paris, în 17 octombrie 1804 creează Supremul Consiliu pentru Franța cu numărul cerut de 9 membrii. El participă la constituirea Marii Loji Generale Scoțiene de RSAA, fiind numit reprezentantul Marelui Maestru ( Louis Bonaparte și apoi Kellermann). La 1 noiembrie 1804, Marea Lojă Generală Scoțiană anunță printr-o circulară adresată tuturor lojilor din Franța crearea acestui nou corp masonic. Acest lucru îngrijorează Marele Orient și pe Împărat care își dorea o masonerie unificată pentru a o controla mai bine. De altfel, după căderea imperiului, în Franța are loc o luptă continuă între Marele Orient și Supremul Consiliu. După anul 1848, masoneria preia deviza < Libertate, Egalitate, Fraternitate > , iar francmasonii din Marele Orient consideră că idealurile revoluției se pot regăsi în îndepărtarea obligativității formulei Marele Arhitect al Universului și în preluarea exprimării libertății de gândire. Conventul de la Lausanne, din 1875, pune capăt discuțiilor și proclamă prin persoana Marelui Comandor Adolphe Cremieux existența unui Principiu Creator sub numele de Marele Arhitect al Universului. Totodată se adoptă și textele Ritului Scoțian Antic și Acceptat (lucrul în 33 de grade), care vor rămâne până astăzi neschimbate. Țările anglo-saxone rup Acordul refuzând dispariția referinței la Dumnezeu.

Am zis!

Ruslan OPRESCU
Președinte AIME